Sal all!

Deși nu mi-am propus să scriu azi nimic, mi-a venit în minte tema asta și am considerat că ar fi bine să scriu cât de repede articolul, până nu îmi pierd interesul față de subiect. Va fi un articol scurt, (în comparație cu o recenzie obișnuită) în care voi încerca să aduc la lumină niște păreri observaționale, nu voi aduce o critică sau să expun o temă specifică anime-urilor cum fac de obicei în acest gen de postări. Fără să irosesc degeaba timpul vostru, (și al meu) haideți să vorbim despre ce înseamnă să ai cultură într-un anumit domeniu, după care, să trecem să aplicăm aceste caracteristici ale persoanei ce are o ”cultură anime” și fanilor din România!

Voi evita să intru în definiții complexe și să aberez, așa că, voi păstra discuția într-un ton destul de simplist. Începem cu întrebarea evidentă, ce e aia cultură? Sau ca să fiu mai exact, ce înseamnă să ai cultură într-un anumit domeniu? Pentru început trebuie să diferențiez cultura propiu-zisă, care reprezintă (după cum bine ați învățat în clasa a opta) totalitatea valorilor morale și spirituale create de omenire și a instituțiilor menite să asigure comunicarea între aceste valori, de cultura ce reprezintă ansambulul de acțivități și modele ale unui anumit grup social, de obicei elitist, care se bazează pe un nivel înalt de educație. Prima reprezintă o multitudine de valori și instituțiile care le leagă pe aceastea, de multe ori acestea oferind o identitate culturală proprie unui teritoriu sau grup de indivizi, iar cea de-a doua înseamnătate a culturii vine ca un model comportamental ce tinde să ofere înclinații spre niște activități intelectuale. Când întâlnim omul cu o anumită cultură? Aici se naște sensul culturii despre care vreau să vorbesc în postare. Omul cu o cultură puternică într-un domeniu este acela care posedă un nivel ridicat de informații cu privire la domeniul respectiv, totalitatea acestor informații reprezentând și nivelul de cultură al acestuia. Pe scurt, cu cât știi mai multe despre un anumit domeniu, cu atâta ai un grad de cultură mai ridicat.  Clar?

Hai să transpunem cultura în partea anime-urilor! Când avem o cultură anime bogată? Ca să lămuresc niște chestii, definițiile de mai sus sunt destul de simpliste, acoperind într-un singur cuvânt, ”informații”, o paletă destul de largă de chestii. Ce vreau să spun prin ”informații”? În primul rând e clar că pentru a avea o cultură anime puternică este nevoie să te uiți la multe anime-uri. Un om care spune că ”eu am o cultură anime bogată” ar trebui să se fi uitat cel puțin la câteva sute de anime-uri. Dar este oare de ajuns să deții un număr mare de anime-uri vizionate pentru a te numi un om cu o cultură anime bogată? Nu prea. ”Informațiile” de care vorbeam mai devreme nu se referă doar la anime-urile în sine, se referă și la ... ei bine ... informații. Un asemenea om trebuie să cunoască și alte elemente specifice anime-urilor, nu doar să le vadă. Un exemplu ar fi istoria anime-urilor. Prima animație japoneză, care a fost cum a fost, a apărut undeva pe la începutul secolului XX. Încă nu aveam anime-uri, acest termen fiind adoptat undeva prin anii 70-80, până atunci anime-urile fiind numit japanimations. Ideea este că, a avea o cultură bogată presupune și a avea câteva referințe istorice importante din jurul acestor forme de animație, de-a conștientiza curentele ce au fost în trecut, cum s-au dezvoltat ele și, cel mai important, cum au influențat anime-urile contemporane. Nu spun că trebuie să fiți tobă de carte, nu, asta sunt doar oamenii care studiează anime-urile dorind să devină experiți, nu sunt doar pasionați, dar măcar niște informații generale (de bun simț) sunt necesare. Asta ne duce direct la următorul punct de pe lista mea. Toți manifestăm un soi de anxietate atunci când vine vorba de filmele vechi, sau de seriale, normal, chiar și față de anime-urile vechi. Sunt meh ... adică cine vrea să vadă un anime cu o grafică atât de nasoală, voci ciudate și un design de parcă sunt extratereștii, nu oameni? Doar că, dacă te uiți ca disperatul la anime-urile noi, deși ai sute de aime-uri văzute, o cultură temeinică se dezvoltă atunci când te uiți și la anime-urile mai vechi. Dacă chiar ești pasionat de ele, aceste impedimente minore n-ar trebui să fie o problemă. Raportându-mă la nivel calitativ, anii 80 și 90 au fost poate cea mai bună perioadă a acestor forme de artă. Pe atunci a apărut și filmul meu anime preferat, Akira, care a inspirat mult creatorii de astăzi. Cu cât gama de anime-uri este mai diversă, din mai multe perioade istorice, cu atât cultura anime pe care o ai devine mai bogată. Bun. Am spus așa: ai nevoie de sute de anime-uri văzute, din mai multe perioade ale istoriei genului, cunoștințe de istorie, (curente, idei predominante, context socio-politico-cultural, etc.) dar și o pătrundere mai adâncă în industrie, mai ales când vine vorba despre oamenii care dau viață anime-urilor. Consider că acest ”informații” se referă și la măcar simpla conștientizare a exstenței unor artiști manga, regizori, seiyu (actori de voce), etc. Trebuie să cunoști câțiva, să știi ce au mai făcut înainte, să le deosebești stilul, etc. Cineva care chiar dorește să cunoască și oamenii din spatele creației, cu siguranță are șanse destul de mari să dezvolte la un moment dat o cultură bogată. Așa. Ar mai fi, dar prefer să mă opresc aici și să trec mai departe cu articolul. Să nu credeți că impun fiecăruia dintre voi să aibă o cultură anime sporită. Chiar deloc. Articolul reprezintă doar ceea ce cred eu despre ce înseamnă să ai cu adevărat o cultură vastă în acest domeniu. N-am pretenția ca nici una dintre elementele enumerate de mine mai sus să fie studiate la un nivel avansat, cunoștințele medii pe fiecare palier consider că sunt mai mult decât suficiente pentru a avea o cultură puternică.

Următorul lucru despre care vreau să vorbesc este modul în care obținem o asemenea cultură. Probabil cel mai important (și evident) lucru pe care ar trebui să-l rețineți este că pentru a dobândi asemenea ”informații” trebuie să aveți ani de experiență în spate. E la fel ca în orice alt domeniu. Nu poți spune după doar zece luni, sau un an de privit anime-uri că ai o cultură aparte. E cam imposibil, din cauză că n-ai avut timpul necesar ca să acumulezi prea multă informație. Cultura se obține în ani de vizionat, în citirea de articole aferente, aparteneța la discuții. (asta nu e neapărat, însă cred că ajută) Alt element care cred eu că influențează mult acest nivel al culturii este vârsta. Nu cred că dorința de-a experimenta mai în amănunt un domeniu sau formă de artă poate să survină la doișpe treișpe ani. Da, este posibilă dezvoltarea unei pasiuni, însă până ce gradul de maturitate al individului nu ajunge într-un anumit punct, nu se va implica prea mult în descoperirea aprofundată a pasiunii respective. (anime) Cred că putem vorbi de dezvoltarea unei culturi mai solide abia de pe la șaptește sau optușpe ani. Atunci ești suficient de matur, iar dacă pasiunea și nivelul de inteligență te duc mai departe, începi deja să cercetezi singur acest domeniu.

Nu mai e mult. Vreau să mai punctez doar două lucruri. Primul aspect este din nou unul pur observațional, și-anume, gradul de cultură anime în rândul fanilor români. Avem oameni cu o cultură anime puternică, sau nu? Răspunsul meu ar fi da, avem, însă destul de puțini raportat la numărul întreg de oameni ce urmăresc anime-urile din țara noastră. Chiar zilele trecute am observat pe câteva grupuri oameni care, cred eu, îndeplinesc criteriile enunțate de mine mai sus. Nu vreau să vorbesc despre alte țări și despre cum se situează fandom-ul de acolo pe aceste palier, probabil nici în altă parte nu-i mai bine, însă în România predomină oameni cu o cultură, nu doar anime, ci și vizuală destul de precară. Adevărul e că nu știu dacă ar trebui să numesc acest aspect ca fiind normal sau nu. Ce este însă cu adevărat grav, e că mulți se autopăcălesc, crezând că dacă au văzut câteva anime-uri deja au o cultură bogată. Îmi pare rău să fiu ăla care trezește lumea! Dacă ai văzut doar Naruto, Bleach și One Piece n-ai nicio cultură anime. Vorbim de o cultură ușoară abia de pe la o sută de anime-uri (cred eu). Totuși, am văzut că fanii români nici nu se preocupă cu acest lucru. Majoritatea se uită la anime-uri pentru a se distra, din pură pasiune, fără să vrea să își construiască o cultură bogată. Nu văd nimic greșit în asta. Nimeni nu te pune să faci ceea ce simți că nu vrei, însă e bine de știut că majoritatea nu avem o cultură anime atât de bogată pe cât poate credem că avem.

În ultimă instanță voi vorbi despre mine. ”Cât de narcisist ești, măi Nekirus!” Așa este, sunt. Personal, nu consider că am o cultură anime. În cel mai bun caz posed niște cunoștințe ce mă apropie de o cultură slabă. Pasiunea pentru această fromă de artă mi-a venit abia acum 10 luni, cred. Am văzut anime-uri și înainte de asta, însă nu le consumam în mod regulat. Eram consumator de ocazie cum s-ar zice. Recent am trecut la vizionarea regulată a anime-urilor, nevâzând mai mult de 60 de anime-uri până acum. Aș spune 60 în cel mai bun caz. Cert e că sunt pe nicăieri încă. Doresc să-mi dezvolt această cultură, însă rutina zilnică mă împiedică, și cred că o să mai treacă cinci sau șase ani buni până să ajung să spun că: ”Da frate, am o cultură anime bogată!” Și asta numai dacă o țin în ritmul actual. Naiba știe ce-o să mai intervină până atunci în viața mea. Niciodată nu am afirmat că sunt mare expert în anime-uri, dar totuși am avut tupeul să-mi deschid un blog pe această temă. Poate a fost o decizie bună, poate a fost una proastă, poate trebuia să mai aștept. Cert este că am simțit nevoia de-a scrie despre anime-uri. Experiența mea se trage dintr-o altă ramură a vizualului, și-anume filmul de ficțiune, scriind înainte destul de multe recenzii la diverse filme. Pe partea de cinematografie pot afirma liniștit că am o cultură bogată, această pasiune împingându-mă încet și spre zona anime-urilor. Mă voi confesa spunând că încă descopăr ce înseamnă cu adevărat anime-urile și cu ce se mănâncă ele, constatând o evoluție majoră față de momentul în care mi-am deschis blogul. La început aveam o părere mult mai proastă despre anime-uri. Nu, stai, m-am exprimat prost! Nu le-am luat în serios pe cât ar fi trebuit, dar după ce am vizionat mai multe serii, mi s-a demonstrat că anime-urile pot fi mai mult decât comedioare ieftine și îmbibate de acțiune. Având așteptări mult mai mici decât ar fi fost cazul, am notat destule anime-uri la început de blog mai bine decât ar fi meritat. Un exemplu în acest sens este High School DxD, căruia i-am dat 8.25. Deși a fost un anime care nu pot spune că mi-a displăcut, (cu atâția oppai nici n-are cum) cred că nota oferită este mult prea mare având în vedere modul actual în care mă raportez la anime-uri.

Asta a fost tot. Repet, ceea ce am expus eu aici sunt doar niște păreri despre cum arată în viziunea mea un om care posedă o cultură anime bogată. Nu vreau să acuz lumea că nu se conformează cerințelor de mai sus, nimeni nu-i obligat să facă ceea ce nu dorește. Ultima parte a venit mai mult ca o confesiune, care, sper eu, vă va ajuta și pe voi să mă înțelegeți mai bine, dar și să vă faceți o idee despre poziția în care mă aflu. Seară faină!

Bună seara, nekirusieni! Bună seara, blogosferă! Uite un gen de postare pe care nu l-am făcut de ceva timp. Inițial am zis că nici nu-l mai fac, dar, situația de față mă obligă. Astăzi mă văd nevoit să redau viață rubricii ”știrile cu nekirus”. Ce poate fi atât de important încât să mă facă să scriul articolul ăsta? Ei bine, poate unii știți, poate alții nu, ieri a avut loc un eveniment destul de important pentru comunitatea anime și manga din Japonia. Vorbesc despre Jump Festa 2015, unul dintre cele mai mari evenimente dedicate animefricilor și mangafililor. Ca în fiecare an, evenimentul a colcăit de anunțuri și surprize legate de anime-urile și proiectele manga ce urmează să apară în anul care vine. Nu pot să spun decât că 2016 va fi un adevărat reper istoric în istoria acestui gen de animație. Pe lângă faptul că deja aveam confirmate noi sezoane din Nanatsu no Taizai, Tokyo Ghoul, Attack on Titan, și începerea adapătrii anime a My Hero Academia, 2016 mai vine cu un val de știri care să ne dea pe spate. În articolul de azi voi scrie despre știrile care m-au interesat pe mine în mod deosebit și care cred că vă interesează și pe voi. N-o să aduc în discuție fiecare anunț făcut la Jump Festa. Să începem atunci!

Știrea:

Viz Media a anunțat Duminică că va publica simultan un one-shot făcut de către maestrul Kishimito, cât și noua manga Boruto, desenată de către unul dintre cei mai vechi asistenți ai sus menționatului autor, Mikio Ikemoro. Kishimoto va supraveghea noul proiect a asistentului său, a cărui scenariu va fi scris de către Ukyo Kodachi. (Naruto - Gaara Hiden: Sajinogenso - roman, Boruto - Naruto the Movie - co-scenarist) Acțiunea din manga, după cum spune și titlul, se va centra asurpa lui Boruto și noii generații de ninja ai satului ascuns între frunze.

Cel mai probabil one-shot-ul lui Kishimoto va da startul acestei noi povești, iar de acolo echipa coordonată de el o va continua. De menționat faptul că noua manga va debuta în primăvara anului care vine, fiind o serie lunară. Da, ați citit bine, nu va apărea în fiecare săptămână ca și până acum. Chiar dacă materialul nu va fi publicat atât de des, asta cred că e un lucru bun, timpul extra oferindu-le oportunitatea autorilor să gândească mai bine povestea. Totodată, Kishimoto a anunțat că lucrează la o noua manga Sci-Fi. 

Părere:

Uite și știrea care va oferi un orgasm instant tuturor fanilor Naruto. În urma celor două anunțuri legate de această serie făcute la Jump Festa, putem fără nicio tragere de inimă să ne referim la Naruto drept o franciză în toată regula. Sunt singur că mulți sunt bucuroși, deși, am întâlnit și fani ai celeilalte tabere. Dacă vreți să știți unde mă situez eu, răspunsul este ... în cealaltă tabară. Yep! Poate fanii Naruto care citesc asta o să mă înjure. Nu cred că manga lui Kishimoto are nevoie de o asemenea continuare. Naruto este oricum violat constant de filiere. Kishimoto a avut tentativa lui de sequel cu acel volum special de zece capitole care a fost un dezastru. Dat fiind succesul pe care l-a avut Naruto, un asemenea proiect era foarte probabil să apară. Peste 15 ani probabil va apărea încă o manga despre nepotul lui Naruto. Dacă oamenii din spate o țin tot așa, franciza va scădea din ce în ce mai mult ca și calitate. Lăsați-l pe Naruto să moară! Boruto zic că a fost prezentat suficient de mult în filmul dedicat lui. Vor să tragă cu dinții de poveste pentru a mai face bani, însă nu mi se pare că mai au ce. Trebuie să știi când să închei o serie. Nu văd nimic benefic cu această nouă manga, decât o încercare disperată de-a lungi o poveste care și-a epuizat resursele. Nu vreau să mă pronunț până nu văd, însă nu văd cu ochi buni acet sequel.

Mă voi uita?

Uhm ... da. Dar nu pentru că sunt încântat de noua manga, nici pentru că am așteptări de la ea. O fac doar de dragul nostalgiei.

Cum ar fi sunat o știre mai bună.

Dacă tot se vrea o continuare din interiorul universului Naruto, eu aș fi propus un spin-off, undeva în viitor, într-un alt sat și cu alte personaje. În acest fel am fi avut și noi un aer de prospeține. Pe lângă asta aș aborda povestea dintr-o altă perspectivă, una mai darkish, încercând să exploatez conflictele interioare a unui ninja, dilemele morale care survin, dificultatea misiunilor, probleme de relaționare, etc. Aș renunța de tot la idealismul cretin, glumele de prost gust și la abordarea aceasta optimistă.

Știrea:

În cadrul aceluiași eveniment a mai fost anunțat faptul că se va face o adaptare anime după două romane ale lui Takashi Yano, care se concentrează asupra lui Itachi. Anime-ul va apărea tot în primăvara lui 2016 și se va numi Naruto Shippuden: Itachi Shinden-hen, Hikari to Yami. (Naruto Shippuden: Adevărata Legendă a lui Itachi, Lumină și Întuneric) Încă nu știm clar numărul de episoade, însă știm că adaptarea anime vrea să acopere două romane întregi, fiecare având peste 200 de pagini. 

Ideea anime-ul este de-a surprinde anumite momente din viața lui Itachi Uchiha și să ne prezintă o perspectivă evolutivă prin ochii acestuia. Povestea începe încă din copilăria lui, mergând până la tragicul moment al uciderii clanului Uchiha. Ca să-i citez pe cei de la Amazon: ”Aceasta este povestea ce arată gloria, frustările și determinara unui ninja care este considerat drept geniu.”

Părere:

Întrebarea pe care vreau să v-o adresez: Avem oare nevoie de un anime despre Itachi? Mă tot gândesc la treaba asta de când am citit știrea. N-am avut destule episoade și flashback-uri centrate pe el în anime-ul canonic? Hmmmm ... Înțeleg ce de se vrea această adaptare. Itachi este fără doar și poate cel mai popular și îndrăgit personaj din întreaga franciză Naruto. Deși nu pot să zic că îmi place în mod deosebit, Itachi este unul dintre cele mai bine construite personaje. (poate chiar cel mai bine) Singura mea teamă față de acest anime este relevanța acestuia în contextul în care noi știm unde va merge. Sunt sigur că va fi interesant, o să aflăm informații noi despre clanul Uchiha și Itachi, însă, dacă știm punctele majore ale narațiunii și direcția spre care se îndreptă ea, există posibilitatea să ne răpească din farmec. Sper să mă înșel. Din descrierile pe care le-am citit, specific contextului acestui personaj, povestea va avea o tentă mai întunecată. Mulțumesc ăluia de sus!

Mă voi uita?

Răspunsul este da, deși voi încerca să-mi păstrez așteptările cât mai mici, sperând ca anime-ul să-mi arate mai mult din drama individului care este Itachi Uchiha.

Cum ar fi sunat o știre mai bună.

Nu că asta n-ar fi fost bună deja, însă, cred că mă bucuram mai mult dacă anime-ul anunțat ar fi abordat o altă rută narativă. Ce vrea să însemne asta? Aș fi vrut să văd o poveste în același univers, dar în care lucrurile să nu se petreacă ca și în acțiunea canonică. Ce s-ar fi întâmplat dacă Itachi n-ar fi ucis clanul Uchiha? Uite, asta este o premisă bună de-a începe o astfel de poveste. Cred că era mai bine dacă făceau așa și prezentau povestea lui Itachi într-un context diferit, care ne putea surprinde.

Știrea:

Asta nu-i o știre prea lungă. Ufotable a anunțat că lucrează la un nou proiect Fate, pe care vor să-l lanseze în anul următor. Știrea a fost confirmată din mai multe surse. Nu știm prea multe detalii legate de proiectul ce urmează, însă se speculează că ar fi vorba despre noua serie de filme ce adaptează cea de-a treia rută, Heaven s Feel, proiect anunțat deja de-o vreme. Alte speculații spun că ar fi vorba despre o adaptare diferită, cel mai probabil Fate/Grad Order. 

Părere: 

Nu prea am ce să spun. Sunt încântat și aștept cu sufletul la gură. Singura mea teamă este că, dacă chiar se plănuiește adaptarea rutei Heaven s Feel, un singur film nu ar fi de ajuns să cuprindă toată acțiunea rutei. Dacă e așa, sper să fie o serie de filme, pentru că mi-ar plăcea să văd adaptat fiecare moment al visual novel-ului. Bine, probabil o să fie fără scenele de sex. Dacă se va face un singur film, (sper să nu) esențializarea poveștii din rută va duce cel mai probabil la un eșec. 

Mă voi uita?

Otaku-le, te uiți la anime-uri?

Cum ar fi sunat o știre mai bună.

Cred că era o știre mai bună dacă aflam exact și ce dracu vor ăștia să adapteze. Așa e destul de seacă. ”Pregătiți-vă, venim! Bugetul nostru este tot nelimitat.”

Ultimul anunț despre care voi vorbi este și cel care a reușit să mă șocheze cel mai mult. Se pare că manga autorei japoneze Katsura Hoshin va fi binecuvântată cu o nouă adaptare anime. Nu ni se dau prea multe detalii, însă site-ul oficial a lansat un teaser al noului proiect. Totodată au fost prezentați doi dintre seiyuu ce vor face vocile personajelor. Ayumu Murase (Shouyou Hinata, Haikyuu) îl va interpreta pe Allen Walker, iar Shinnosuke Tachibana va avea onoarea de-a da viață personajului Howard Link. D. Gray-Man a mai avut o adaptare anime, (2006-2008) seria însumând 103 episoade, dar a fost încheiată prematur din cauză că autorea scotea foarte greu capitolele. În 2012 aceasta a intrat în hiatus pe termen nedeterminat, însă a revenit vara aceasta.

Eu unul mă bucur foarte tare că D. Gray-Man primește o adaptare nouă. Merită asta. Nu știm dacă seria va fi una lungă, sau dacă vor fi mai multe sezoane a câte 25 de episoade. Mai mult ca sigur, ca și predecesorul său, va fi o serie lungă. Sper din tot sufletul ca acest anime să nu aibă parte de soarta Hunter X Hunter (2011), adică și această nouă adaptare să se oprească prematur din cauza mangaka-ului care nu mai produce capitole noi din diferite motive. Aștept să văd universul din D. Gray-Man surprins printr-o grafică mai bună, deoarece are o estetică foarte interesantă.

Mă voi uita?

La fel ca mai sus. 

Cum ar fi sunat o știre mai bună.

În cazul de față, știrea este perfectă. Totuși sper ca anime-ul să continue, chiar dacă va epuiza materialul pe care îl pune la dispoziție manga, iar de data asta seria să fie dusă spre o concluzie definitivă.

Bun. Cam astea au fost știrile care mi-au atras mie atenția. Dacă aveți și voi păreri, mai știți vreo știre importantă ce mi-a scăpat, nu ezitați să trântiți un comentariu. Întrevăd un an interesant. Pace!

Howdy lume!

God is a troll ... Vremea de afară-i super faină, zici că vine primăvara, nu Crăciunul. Anul ăsta poate fac și eu ceva inedit și-mi petrec sărbătorile la un grătar pe afară. Cum ar fi? ... Lăsând la o parte vremea, scopul pentru care ne-am adunat astăzi aici este altul. Înainte de-a începe recenzia propiu-zisă, vreau să dedic două rânduri unor mici momente informative. Una la mână, odată cu noul an o să încerc să fac și eu niscaiva schimbări pe aici. În ce constă asta? Voi încerca să-i fac blog-ului un upgrade, să-mi cumpăr un domeniu calumea, host, și să extind animekirus. Încă nu promit nimic concret, momentan fiind în căutarea unui partener care se pricepe la făcut site-uri ca să mă ajute. Mulțumită vouă, animekirus evolulează. Thank you! Doi la mână. Ieri, unul dintre cititorii acestui blog și fondatorul grupul Song Anime Ro, Dănciulescu Alberto Skinz, s-a stins din viață. O să încerc să nu dau în siropoșenii ieftine, că nici mie nu-mi plac, însă Alberto chiar a fost un pasionat adevărat, care în ciuda bolii de care suferea, mereu găsea câte un moment în care să zâmbească. Odihnește-te în pace, Alberto! Ironic sau nu, anime-ul despre care voi scrie astăzi are ca temă principală uciderea. Voi nu v-ați dorit niciodată să vă ucideți un profesor? Dacă răspunsul este da, să știți că am numărul de telefon al unui psihiatru bun. Dacă răspunsul este nu, atunci felicitări! Sunteți normali. Totuși, sunt sigur că măcar odată, fiecare dintre voi a avut un moment în care să-și dorească sfidarea acestei autorități morale reprezentate de dascăl. Assassination Classroom, duce această fantezie până la extremele ei, oferind privitorului un univers în care o clasă întreagă de școlari sunt antrenați ca să își asasineze profesorul. Ce este mai plăcut între ora de mate și fizică decât să încerci să îți înjunghii profesorul? Singura ”problemă”, după cum spune synopsis-ul oficial, al elevilor din clasa 3-E, este că Koro-sensei devine cel mai bun profesor pe care l-au avut vreodată. Cum naiba este asta o problemă pentru ei nu înțeleg. Pe tot parcursul celor 22 de episoade, n-am întâlnit nicio dilemă, sau măcar o simplă ezitare, subconștient bazată pe riscul pierderii unui cadru didactic cu asemenea calități precum caracatița galbenă. Da, este adevărat că acesta a reușit să devină cel mai bun profesor pe care l-au avut, însă asta nu a făcut pe nimeni să ezite în a-l asasina de-a lungul întregii serii. So, dragă synopsis oficial, minți!!!

Cred că nici nu are rost să aduc în discuție întrebarea cretină: ”Ce gen este acest anime?” E clar că-i o ciudățenie. Altfel nici n-o pot numi. Pare premisa perfectă pentru un hentai, Koro-sensei reprezentând elementul tentacule, iar copiii, fantezia bolnavă a cuiva. Mulțam lui Trompi că n-a fost asta! Assassination Classroom este anime-ul tipicar de comedie, îmbinat cu fratele shounen, și puțin mai disturbing decât se cere. Dacă citiți cărți de genul ”How to make a good comedy 101”, veți găsi acolo o tehnică destul de simplă, dar care îți garantează succesul. Toată povestea din acest anime se bazează pe acea tehnică. Despre ce este vorba? Rețeta unei premise comice bune este reprezentată de neconcordanță. Iei două elemente total antitetice, care nu se potrivesc deloc, și le pui una lângă alta. E ca expresia aia românească: ”Baba și mitraliera.” Aici avem, în primă instanță, un grup de elevi de generală care sunt învățați tainele sacre ale asasinării, aka uciderii unei alte ființe (de obicei oameni) în schimbul unor sume de bani. Cel mai bun lucru pe care să-l înveți în școală. Sunt sigur că acești copii o să aibă un viitor strălucit. Aceasta este prima neconcordanță narativă. A doua este expusă prin integrarea unei ființe evoluate, ce posedă puteri și cunoștințe mult peste cele ale unui om, în societate, prin a-l pune să profeseze ca și dascăl. Ca să nu mai menționez că aceasta ființă vrea să distrugă Pământul. Aceasta este una dintre glu ... neconcordanțe. Înțelegeți încotro bat? Dacă iei două elemente ce pur și simplu nu se potrivesc și le pui una lângă cealaltă obți ... comedie. This is ză secret, folks! Dacă vreți să faceți comedii bune, acum știți cum să începeți. Autorul seriei se pare că și-a făcut bine temele, reușind să trezească interesul multora numai cu premisa comică a poveștii, premisă ce este construită pe baza combinării unor elemente opozante.

Voi repeta, avem de-a face cu un anime comico-absurd, care, sub nicio formă n-ar trebui luat în serios. Elementele comice sunt mult prea forțate, anime-ul încercând să scoată râsete din niște chestii care n-ar trebui să facă o persoană normală la cap să râdă într-un context real. În contextul anime-urilor, (ciudățeniile lumii) aceste elemente par să funcționeze foarte bine. Nu este ieșit din comun să instigi o clasă de elevi la comiterea unui asasinat, atât timp cât vorbim despre un anime. Dacă avem mecanismele perceptive adaptate la convenția de gen e ok, însă, dacă pui un om care nu se uită la anime-uri să privească câteva episoade din Assassination Classroom, cu siguranță ar fi confuz, posibil puțin oripilat, și s-ar întreba ce naiba-i cu japonezii ăștia mai mult decât o face de obicei. Un element ce forțează comedia și mă enervează pe mine este prezența prototipului copilului de 15 ani, care, este mult mai inteligent decât ar trebui să fie, mult mai matur decât majoritatea adulților, și foarte bine pregătit pentru cele ce urmează. Pe lângă asta, să pui un grup de copii să asasineze o creatură mutantă, iar ei să accepte fără nicio urmă de ezitare mi se pare lipsit de orice logică, chiar și pentru convenția absurdului. Totuși, vorbim de un anime, o convenție de gen unde acest lucru este specific și unde asta face antiteza formală să funcționeze atât de bine. Dacă se lua în serios, îi reproșam clar lucrul ăsta, dar cum n-o face voi trece peste. N-am luat în serios anime-ul, însă chiar și așa, nu agreez un setting în care absurdul este lipsit de orice formă de logică. Oricât de ciudat ar părea pentru unii, să știți că și absurdul are unele tipare pe care le urmează. Nicidecum nu se manifestă printr-o lipsă totală a logicii, (precum aici) ci mai degrabă printr-o modificare a setului de reguli pe care se bazează logica. Adicătelea, absurdul, în momentul în care este folosit are un set de reguli pe care merge de-a lungul expunerii ei, însă în Assassination Classroom (am mai observat asta și la alte anime-uri) nu are. Într-un fel ciudat, asta îi dă și-un farmec anume. Poate mentalitatea mea mai vestică încă nu e pregătită pentru așa ceva. Mă rog. Move on!

Ca să înlătur orice nor care mai stă în fața voastră și nu vă permite să înțelegeți povestea, lăsați-mă s-o rezum. Ideea din Assassination Classroom are în centru o clasă de elevi care trebuie să-și omoare profesorul. Însă acesta, pe numele său Koro-sensei, nu este uman, ci mai degrabă are o înfățișare ce seamănă cu o caracatiță galbenă. Fără să știm circumstanțele gestului incriminatoriu, aflăm cum această caracatiță a distrus 70% din suprafața lunii, și că plănuiește ca peste un an să facă la fel și cu Pământul. Why? Why, you baka tako? Creatura a cerut, prin prisma unui motiv ce ne este slab sugerat, însă nu explicat, să predea la clasa 3-E a școlii Kunuigigaoka. Neavând cum să-l oprească, guverul acceptă propunerea lui și-l numesc pe acesta profesor. Din acest moment, singura speranța pe care o mai are omenirea stă în mâinile elevilor care au la dispoziție un an să-și ucidă profesorul. În ciuda acestor ”mici probleme”, elevii dezvoltă o relație destul de apropiată cu profesorul lor, pendulând între studiu și încercări eșuate de a-l asasina. Curând, clasei li se alătură și alți profesori, iar aceștia continuă să pătrundă din ce în ce mai adânc în tainele asasinării.

Să nu uităm totuși că, deși anime-ul are o atmosferă destul de light, iar tonul general predominant este unul vesel, tema principală este uciderea, mergând pe modelul de formare a unor asasini. Chiar dacă Koro-sensei nu este uman, asta venind ca un element care să mascheze și justifice actul criminal, simbolismul faptei nu are nicio justificare. Reduși la cel mai simplu mod de a percepe tema, avem niște școlari care sunt învățați să fie asasini. Chiar dacă o fac pentru un scop perfect justificat, (în limitele logicii anime-ului) nu există nicio garanție că după ce termină școala și-l ucid pe gălbejit, n-o să-și deschidă ei propria lor afacere în această minunată branșă. Există repercursiuni chiar și-n acest univers lipsit de logică. Nu mă puneți să spun cât de greșită este toată ideea asta. Se pare că corectitudinea morală nu are nicio treabă cu Assassination Classroom. Ce-i în fond crima? Un act prin care cineva ia viața altcuiva. Aici crima este împachetată sub forma unei ciocolate dulci, cu aromă de vișine, ce este servită cu cea mai mare căldură unor școlari. Deși atât pruncii, cât și profesorii, își pun niște probleme de moralitate în anumite puncte ale narațiunii, asta se face doar când este implicat în ecuație și un factor uman. Anime-ul ne spune: ”Nu nu. Koro-sensei nu este om, așa că e ok să-l ucidem. Plus că nu avem de ales, altfel va distruge lumea.”  Asta ar fi o justificare bună, să zicem. Nu crima propriu-zisă e problema majoră aici, ci plasarea ei în mâna unor copiii. E destul de fucked up dacă te gândești atent. Anime-ul are însă și-o abilitate de-a muta gândul privitorului de la problemele morale, prin prisma abordării light și a comicului prezentat.

Altă temă importantă pe care anime-ul o abordează, poate la fel de mult cât asasinarea cadrului didactic, este educația. Ce înseamnă să ai un profesor bun? Cum trebuie să fie acesta? Aici mai apare o neconcordanță. Ținta copiilor este și cel mai competent profesor pe care aceștia l-au avut. Deși pare că mergând strict pe relația profesor-elev, toți copiii din clasă ajung să-l recunoască la un moment dat pe Koro-sensei ca fiind un profesor bun, acestora le lipsește un grad destul de mare de empatie față de el. E exact ce am spus la începutul recenziei. Sunt apropiați de el, însă n-au nicio urmă de ezitare când trebuie să-l ucidă. Chiar dacă subiectul în cauză nu este uman, ei încă sunt. După dezvoltarea unei astfel de relații, normal ar fi să ai niște conflicte de conștiință. Măcar puțin. Însă aici, nada. Cred totuși că mecanismele de funcționare ale acestei comedii care oricum violează rău absurdul, duc și spre o dezumanizare a elevilor pe anumite paliere. Altfel spus, dacă n-ar fi așa, n-ar mai fi amuzant. Frate, da totu-i bazat pe neconcordanță aici! Ah, să mai lămuresc o treabă! Vorbit-am de principiul neconcordanței narative atunci când gândești o poveste comică, însă aplicarea ei nu face povestea ta neapărat bună. 

Koro-sensei este reprezentarea cadrului didactic perfect. Îi pasă de toți elevii lui, este dedicat, iar evoluția lor academică este prioritară pentru acesta. Merge atât de departe încât ajunge să lucrez pe un tipar individual cu fiecare, menit să scoată în evidență și să formeze individul în funcție de calitățile fiecăruia. Interesantă mi se pare încorporarea acestui idealism didactic în Koro-sensei, pentru că ... nu e uman. N-o să găsim niciodată un om cu capacitățile lui Koro-sensei. Chiar dacă dintr-o perspectivă a viziunii didactice mai există oameni precum el, simpla limitare a condiției umane duce la imposibilitatea îndeplinirii acestui ideal profesoral. Fiind portretizat sub o formă non-umană, anime-ul vine cu o critică la adresa conceptului de ”profesor ideal”, spunându-ne că nu există așa ceva. (printre oameni)

Mergând pe o mentalitate destul de tipicară, educația este pusă pe primul loc în setul de interese atât al elevilor, cât și a profesorului. La un moment dat chiar zice: ”În primul rând sunt profesorul vostru, iar doar după aceea ținta voastră.” E clar că pentru el educația primează asasinarea. Mereu reacționează mai puternic ca de obicei când asasinarea disturbă o lecție, și nu ezită să mustre elevii în acest sens. Abordând și un sistem de lucru individual, anime-ul vrea să abolească într-o oarecare măsură metoda clasică și depășită de predare, aceea de transmitere mecanică a informațiilor pe principiul învățător - elev. Se vrea o migrare (chiar dacă se simte destul de slab) spre o nouă metodă de dezvoltare a elevului, una mult mai pliabilă pe societatea modernă, aceea de studiu aprofundat pe domenii de interes și aptitudini. În detrimentul acestui fapt, este păstrat aerul școlăresc clasic, deoarece scopul Assassination Classroom nu este nicidecum o reformă a învățămâtului la nivel mondial. Anime-ul mai vine și ca un soi de emisiune motivațională pentru școlari, încurajând studiul și perseverența academică. Practic îți spune că dacă înveți, oricât de dobitoc ai fi, tot scoți o bună mulțumitoare. În momentele testării, abordează un montaj pseudo-intelectual, încercând să-ți înfățișeze problemele de la teste ca un soi de monștrii malefici, iar elevii ca pe niște gladiatori care trebuie să răpună problemele cu forța. E un mod simpatic de-a arăta determinarea elevilor, dar total irelevant ca și model în abordarea unor astfel de lucruri. Ce bine ar fi dacă am putea să ne luăm toți săbiile și să ne tăiem problemele! Repet, ca și comedie merge ... oarecum.

Aparținând tot de oala cu supă a educației, un alt aspect prezentat este metodologia de predare. Din ce am reușit eu să observ, în tot anime-ul, avem trei tipuri majore de metodologie didactică. Prima este cea a lui Koro-sensei despre care am vorbit mai sus. Aici e clară treaba. Avem profesorul non-umaniod care este dedicat în totalitate clasei, punând în prim plan bunăstarea acestora și evoluția academică bazată pe dezvoltarea unor atuuri proprii și cultivarea talentelor individuale. O metodă centrată pe nevoile elevului, dar și pe menținerea unui grup unit. La fel cum profesorul ideal nu există, nici clasa ideală nu e mai reală. Aceste ficționalizări prezentate în anime sunt niște proiecții ce nu sunt aplicabile în realitate. Deși aprob metodologia, consider că aplicabilitatea ei nu e chiar atât de ușoară precum a fost artată aici. A doua metodă este cea a directorului Asano, o metodă ce aduce rezultate exploatând frica elevilor. Chiar dacă nu este atât de plăcută pentru elev, metoda este le fel de eficientă precum cea a lui Koro-sensei. Asta doar dacă ne raportăm la performanțele academice. Prin crearea unei clase speciale care să fie discriminată, această metodologie instigă la o manifestare a fricii ca efect motivant în îmbunătățirea performanțelor academice ale elevilor. Deși e crudă, aceasta metodă a dus școala pe o poziție fruntașă în țară. Dacă metoda lui Koro-sensei era una centrată pe elev, aceasta este una centrată pe instituție și performanțele ei. Ca și metoda mai sus prezentată, și aceasta este tot o extremă, însă nu una a relației benefice profesor-elev, ci una relației dăunătoare instituție de învățământ-elev. Ultima metodologie observată de mine este cea a lui Takaoka. Chiar dacă este cea mai puțin aplicată, din păcate, este cea cu care se poate rezona cel mai mult dintr-o perspectivă realistă. Mă refer la metoda învățării forțate, în care nesupunerea elevului sau rezultatele proaste sunt pedepsite prin violență. Este cea mai brutală și ineficientă metodă dintre toate trei, însă poate să aducă rezultate până într-un anumit punct. Ca și metoda directorului Asano, este tot o metodologie ce se bazează pe frică, însă o altfel de frică, nu una socială, ci o frică directă și care implică repercursiuni vătămătoare. 

Anime-ul mai aduce un aspect opozant în școală, prezentând și-o latură slab perversă, însă care se simte pe întreaga desfășurare a poveștii. Vorbesc despre aspectul ecchi pe care îl reprezintă Bitch-sensei. Pe lângă că ea vine ca un element ce îi ajută pe elevi în arata asasinării, unde niște mecanisme de viclenie sunt necesare, aceasta mai aduce puțin fan service în anime ca să mai atragă doi sau trei privitori perverși. Se folosesc din nou lucruri care n-ar trebui predate copiilor, doar de dragul comicului, conturându-se și mai mult parodia școlară. Simplul nume prin care elevii se adresează ei, Bitch-sensei, rezumă tot caracterul Irinei, ea fiind portretizarea profesorului care nu este niciodată luat în serios de către elevi. Chiar dacă elementul comic este într-adevăr prezent, să înveți niște elevi cum să mulțumească după o partidă de sex mi se pare la fel de deplasat ca și asasinarea. Încă mai vreau să știu ce ia făcut Koro-sensei cu tentaculele alea în cabină, deși anime-ul sugerează ”subtil” cele petrecute.

Assassination Classroom ridică și problema discriminării în școli. Deși ea nu se manifestă în realitate precum o face aici, ea există, în special în cadrul școlilor elitiste. Metodologia școlară reduce statutul social al elevilor din clasa 3-E la aceea a unor proscriși, elevi fără pic de inteligență și cu un comportament barbar. Ca orice element narativ uzat, vedem că defapt elevii din clasa 3-E sunt cei mai sufletiști, buni, frumoși și descurcăreți elevi. Pe de altă parte, cei din clasele care discriminează sunt urâți, răi, având un caracter ”mânjit”. Acest lucru dovedinu-se a fi o critică îndreptată spre clasele sociale înalte. Din perspectiva simplă a redării poveștii e un clișeu, văzut de-o tonă de ori, ce indică faptul că aparențele înșeală. În realitate confirmă total altceva, dacă ești personaj important ești și frumos. Chiar dacă e prezentată prin prisma unui clișeu, problema discrimănării foarte e gravă.

Nu mai am mult, stați liniștiți! Dacă tot vreau să trec la capitolul personaje, îi voi rezerva un paragraf acestui individ interesant care se dorește a fi Koro-sensei. Ce este el defapt? E clar că sub toată nota asta comică, ca și orice comedie de suprafață, povestea are și un context serios, de multe ori chiar dramatic, care vrea să aducă lumină modului în care acționează personajele. Un astfel de backup narativ îl susține și pe mult iubitul Koro-sensei. La o primă vedere, el nu pare nimic mai mult decât o creatură ciudată, galbenă, ce este un profesor hazliu și dedicat clasei sale, puțin pervers, ce ascunde un plan diabolic, acela de-a distruge Pământul. Ne este sugerat la un moment dat de către Karasuma cum că Koro-sensei ar fi fost la un moment dat om, acest lucru reprezentând un subiect destul de sensibil pentru caracatița galbenă. Mai avem și acel flashback în care o femeie moare în brațele lui, aceasta reprezentând mai mult ca sigur un obiect de interes afectiv încă de pe vremea când era om, și motivul pentru care acesta predă clasei. Nu pot decât să speculez, însă cred că acea femeie este o fostă profesoară. Încă nu știm prea multe, dar sunt singur că o să aflăm aceste detalii undeva pe la finalul seriei, moment în care se va atinge și apogeul dramatic al acestei comedii tipicare. 

Restul personajelor sunt și ele interesante. Nu știu dacă și vouă v-a produs aceeași senzație, însă aș asemăna modul în care sunt construite personajele în Assassination Classroom cu cele din Angel Beats!. Deși se folosește de niște tipologii, sunt construite bine. Fiecare are un farmec al lui, acest lucru ajutând la evidențierea comicului. Pentru o asemenea convenție de gen, pot spune fără ezitare că Assassination Classroom are personaje destul de bune. Știu că este greu să te concentrezi pe o clasă întreagă de elevi și să-i scoți pe toți în evidență, însă anime-ul face asta pe cât posibil în numrăul scurt de 22 de episoade pe care îl are. Secretul său constă în evidențierea grupurilor, nu a individului. E o metodă bună, care, zic eu, a funcționat. Nagisa este protagonistul care arată ca o femeie, însă este bărbat. Why Japan? Why you do this? El este o persoană calmă, binevoitoare, nu excelează la învâțat, însă dintre toți el are cel mai mare potențial ca asasin. Acesta poate să își mascheze intenția ucigașă, asta permitându-i să se apropie foarte mult de ținta lui și să lovească când se aceasta așteaptă cel mai puțin. Este un personaj destul de tipicar, însă are momente când devine chiar interesant. Karma este reprezentarea geniului leneș. Are tendințe comportamentale psihotice, fiind singurul dintre elevi care vrea să-l ucidă pe Koro-sensei din pură plăcere, nu neapărat pentru a salva Pământul. Karma este foarte viclean și puternic, fiind și singurul din clasă care a reușit să-l rănească pe gălbejit de unul singur. Este un personaj interesant, care deși la început pare că va fi un soi de oaie neagră a clasei, reușește să se integreze foarte bine, ba chiar mai mult, devine cel mai popular personaj al anime-ului. Despre Irina am vorbit. Mai este Karasuma-sensei, un expert al forțelor speciale care îi antrenează pe elevi în arta luptei corp la corp. Este reprezentarea profesorului dogmatic, care predă bine însă este distant față de elevii săi, distanță care este ruptă la un moment dat. Hmmm ... Mai sunt elevi, mulți chiar, dar n-au ieșit chiar atât de mult în evidență încât să merite să-i menționez. De dragul răbdării voastre am să mă opresc aici.

Assassination Classroom este un anime ce funcționează foarte bine ca o parodie școlară, prezentând într-un mod absolut banal niște elemente antitetice, ce n-ar trebuie să fie prezente în școli și expuse elevilor. Un anime destul de puieril, lipsit de logică, abuzând prea mult absurdul, dă naștere la o ciorbă ce nu știe ce vrea, migrând constat între parodie specifică genului și dramă cu pretenții. Nu spun că-i prost, spun doar că nu a fost pe gustul meu. Dacă comedia puierilă ar fi fost mascată mai subtil, cred că mi-ar fi plăcut. Repet, merge foarte bine ca și o comedie de seară, când te pui în pat și vrei să lași un anime să ruleze până adormi. Asta a fost. Pa!

Notă: Având în vedere că are o anumită valoare comică, îi dau totuși un 7.00. 

Assassination Classroom este disponibil în română pe Shinobi Fansub!

Howdy!

Dacă tot am la dispoziție o zi de mahmureală post-Crăciun, mi-am zis că nu există o metodă mai bună de a-mi intensifica durerea de cap decât printr-o recenzie. În încercarea mea masochistă de-a ajunge pe culmile cefaleei, azi scriu o recenzie ce ar putea transmite durerea mea de cap și altora. O voi lua mai ușor cu articolele în perioada care urmează, deoarece, după cum am mai zis, plănuiesc să fac mici schimbări pe aici. Vreau să zugrăvesc puțin blogul, poate mai tai din numele ăsta lung, și-l voi aduce la o formă în care calitatea estetică va fi la același nivel ca și cea a conținutului. Nu știu exact când ... o să aflați când o să fie. Așa. Cu weekend-ul aferent se încheie și tura de toamnă pentru anime-urile lui 2015. Peste două săptămână intrăm în geneza anime-urilor de iarnă, perioadă care nu se anunță a avea niciun titlu sonor. Rămâne de văzut cu ce ne va surprinde.

În altă ordine de idei, anime-urile de toamnă ce tocmai s-au încheiat au oferit un sezon destul de ciudat ... nici bun, dar nici prost, zic eu. N-am urmărit prea multe, timpul efectiv nu mi-a permis, decât vreo patru. Azi voi scrie despre unul dintre acele patru anime-uri. Nu cred că este o surpriză pentru nimeni că am ales să încep seria de recenzii tomnatice cu One Punch Man, anime ce a dat cu tesla-n coaie lui Attack on Titan și a furat titlul de ”cel mai mainstream anime scurt al ultimilor ani.” Mereu când vine vorba de acest anime, găsești pe net o tonă de discuții cu privire la calitatea lui. Aici apare și întrebarea pe care am lansat-o în titlu: ”Capodoperă, sau un nonsens overrated?” Din păcate, asupra acestui anime s-a abătut un blestem ce întunecă destul de mult mințile oamenilor, acela al hyper-popularității. Când apare un astfel de anime este destul de greu să-l mai percepi strict pentru valoarea reală a acestuia, deoarece sistemul tău de judecată este inundat încontinuu de păreri pro și contra din toate părțile. Părerile fiecăruia legate de acest anime se rezumă strict la nivelul perceptiv cu care respectivul sau respectiva aleg să-l privească. Voi încerca să explic mai detaliat lucrul ăsta pe parcursul recenziei. Opinia mea este următoarea. One Punch Man este într-adevăr un anime overrated, DAR nu este un anime prost. De obicei lumea este tentată să cadă într-o parte a extremului, nealegând o cale de mijloc, care de multe ori le poate limpezi creierele. Părerile oamenilor legate de acest anime sunt de cele mai multe ori influențate de alte păreri și de anumite așteptări formale pe care anime-ul le satisface sau nu. Astfel îi avem pe cei umbriți de-o hyper-activitate total nejustificată, acei oameni care sar în sus și afirmă în gura mare că One Punch Man este cel mai bun anime făcut vreodată, (sau printre cele mai bune) și ceilalți, sărmani ce trăiesc cu iluzia hipsterească a individului ce posedă un intelect cu ”gust”, lucru ce anihilează din start o percepție care să reflecte o valoare adevărată.

Să discutăm puțin despre genul din care face parte One Punch Man. Personal, cred că aici intervine marea problemă care duce la păreri, nu neapărat greșite, dar care nu sunt valide tocmai din cauza contextului de gen. Pentru început lumea ar trebui să înțeleagă că o parodie intră din start în oala cu supă a anime-urilor de categorie B. Ce-s alea? Ca și la filme, există și anime-uri care țintesc un public de masă, dorind satisfacerea acestuia la un nivel pur superficial, și nicidecum nu vin cu pretenția unui anime de înaltă calitate, de pe urma căruia să ai parte și de-o dezvoltare la nivel intelectual. Practic, One Punch Man își abolește singur, din start, orice pretenție la un loc printre elitele anime-urilor. Îți spune în față: ”Nu mă lua în serios. Nu vreau să fiu mai mult decât o fucking parodie.” Dacă ești un intelectual frustrat ce nu cauți decât dezvoltarea materiei tale cenușii, ăsta nu e anime-ul cu care să încerci să faci asta. Ar fi chiar un gest cretin din partea ta să ai o asemenea pretenție. Sunt multe de spus despre acest anime, însă aceasta recenzie se va axa mai mult pe o discuție ce va face lumină în legătură cu modul în care anime-ul a fost receptat, decât să prezinte un discurs analitic. Asta și din cauză că anime-ul este atât de simplu că nici nu prea ai ce analiza. Nu-i complex deloc, însă la nivel subtextual are niște pretenții destul de mari, pretenții cărora le și face cinste. (zic eu) Am observat că multă lume îl asociează cu Gintama, un alt anime din zona mainstream a parodiei. Între-un fel da, sunt destul de asemănătoare, însă există și niște diferențe. One Punch Man merge pe un palier parodic strict conceptual, parodiind doar genuri, tipologii de personaje și elemente narative. Gintama pe de altă parte, deși face același lucru, se axează mai mult pe o satiră referențială, cu trimiteri clare spre aspectele satirizate.

Voi încerca să trec repede prin fiecare gen major al acestui anime. De obicei nu duc discuția despre genul unui anime atât de departe, însă în cazul acestuia genul reprezintă un element destul de important. În primul rând avem aspectul comico-parodic. Voi încerca să discut despre niște elemente pe care One Punch Man le parodiează. Nu voi vorbi despre toate. Sunt multe. Voi evidenția ce este mai important. Genurile parodiate cel mai mult sunt manga de acțiune (shounen) și poveștile cu super eroi. Deși pare că vrea să stea într-o zonă culturală din care face și el parte, anime-ul reușește foarte bine să migreze puțin spre vest, multe elemente parodice fiind inspirate și din cultura comics-urilor americane. Felul în care One Punch Man prezintă conceptul de super erou, costumațiile, toate sunt trimiteri spre eroii de benzi desenate. Saitama se dorește a fi reprezentarea extremului și a banalității în mod simultan. Astfel avem super eroul convențional, deloc impresionant ca și caracter sau înfățișare, însă care ascunde o putere de neegalat în universul din care face parte. Personajul Saitama este într-o antiteză totală cu puterea pe care o are. De obicei un super erou cu cât este mai puternic, cu atât mai impresionantă este și înfățișarea lui. Saitama este banal din toate punctele de vedere, iar acest lucru îl definește ca un personaj parodic. În altă ordine de idei, mai avem trimitere și spre tipologia protagonistului obișnuit de shounen. Într-un shounen convențial, aproape de fiecare dată avem un personaj tânăr, fără pic de experiență, iar povestea cuprinde parcursul său evolutiv din stadiul de legumă cu potențial la cea de forță distructivă majoră. Repet, în acest anime avem un protagonist care din primul minut este un monstru overpowered cu care nu se poate pune nimeni din întreg universul poveștii. 

Alte elemente parodice. Precum eroii care nu se iau în serios, avem și aspecte antagonice reprezentate de monștrii, care fac la fel. Modelul de multe ori cretin și felul puieril în care sunt portretizați monștrii din universul poveștii este un alt aspect criticat foarte dur de către opozanții acestui anime. Dacă există niște eroi de-a dreptul absurd construiți, la fel trebuie să existe și forțe negative portretizate la fel. E un mod propriu al universului de a se omogeniza. Avem parte de monștrii total aiurea precum Krablante, tipul ăla care era jumătate mașină, Mosquito Girl, tot felul de ciudățenii, a căror existență face trimitere la un soi de concept inițial absurdizat al răufăcătorului din benzile desenate. Anime-ul nu face nimic altceva decât șă-și întregească nota parodică și să extragă cu atenție elemente din sursele de inspirație, elemente pe care mai apoi le trece prin filtrul propriului univers și ne oferă ... extratereștrii ciudați, animale ultraevoluate din diferite medii de viață, etc. (Deep Sea King, Underworld King, Sky King, Subteranneans) 

Un alt aspect specific atât comics-urilor, dar și shounen-ului, (mai mult shounen-ului) de care se leagă One Punch Man, este modelul clasic evolutiv al personajelor. În toate aceste povești clasice avem personajele ce manifestă o dorință extrem de puternică de a evolua. Determinarea și idealismul acestora aproape că nu au limite. Mereu întâlnim personaje care se antrenează ani de zile în condiții extreme și sunt dispuse să facă orice pentru a deveni puțin mai bune decât înainte. E normal. Asta ne place nouă să vedem. Idealul determinării nesfârșite, puterea prieteniei, toate aceste aspecte care ne inspiră și pe noi. (o pulă) One Punch Man vine și îți arată altceva. Intenția e simplă. Plasarea puterii nelimitate spre un individ banal, departe de prototipul tipicar al unui personaj descris mai sus, putere ce este obținută printr-un proces deloc ieșit din comun. Ce a făcut Saitama ca să ajungă atât de puternic? În loc să se antreneze zece ani în cele mai ostile părți ale Pământului, sau chiar a universului, acesta s-a antrenat acasă, făcând o sută de flotări, o sută de genoflexiuni, a alergat zece kilometri zilnic, toate acestea fără să folosească aerul condiționat vara. Pretty idiotic, right? Așa și e. Tocmai această lipsă de sens face aspectul lui evolutiv să fie în concordanță cu lumea și personajul în sine, care la rândul său este tot lipsit de sens. Mulți nu au gustat ironia mai sus menționată, nu nepărat din cauza caracterului parodic, ci din cauză că e un aspect mult prea lipsit de sens ca să fie adevărat chiar și pentru un asemenea univers. Mai contează acest lucru? Simpla abolire a traseului evolutiv e lucrul relevant aici. Lipsa lui de sens nu poate fi ceva atacabil din moment ce mai nimic nu are sens. E absurd, da. Doar că așa e normal să fie. Totuși, ca majoritatea parodiilor anime, există un backgroud narativ care se ia în serios tocmai ca să de-a un anume sens unor aspecte. Povestea încă continuă. E clar și-n universul One Punch Man că Saitama nu a reușit să obțină o asemenea putere din antrenamentul său. Povestea ne dă indicii încă din fazele inițiale ale narațiunii prin licărirea din ochii lui Saitama. Sunt mai mult ca sigur că acea licărire are de-a face cu puterea lui. Dacă ați văzut și OVA-ul lansată pe 12 Decembrie, vi se mai confirmă odată și acolo. E un element sugestiv repetat, nu este nicidecum un aspect stilistic banal. Așa. O explicație ”logică” a puterii lui Caped Baldy o să vină. Am pus logică între paranteze pentru a se înțelege că mă refer la o logică interioară a universului din anime, nu la logica noastră. 

Tipologia discipolului este parodiată prin Genos. E clar că relația Saitama-Genos vrea să contracareze relația Maestru-Discipol din shounen-ul convențional. De obicei avem persoajul puternic, experimentat, care transmite cunoștințe și tehnici de luptă celui mai tânăr. Chiar dacă Genos vine ca o extremă a personajului discipol, fiind în stare de orice pentru a afla secretul puterii lui Saitama, cheliosul nici măcar nu se vrea a fi o reprezentare a profesorului. Are loc o parodiere tocmai prin eliminarea unui element esențial în relația lor. Ambii sunt un soi de discipoli, însă fiecare cu un nivel de putere difereit. Absurdul reiese și din faptul că până și Genos realizează că nu are absolut nimic de învățat de la Saitama, însă alege să stea pe lângă el sperând ca într-o zi să găsească un răspuns. Iar la rândul său, Saitama, fără să plănuiască, reușește să-l schimbe pe Genos. E clar că relația lor n-o să-i ofere cyborg-ului o maturizare combatativă, însă îi oferă una de care poate are o nevoie mai mare, o maturizare emoțională. Acestea sunt chestii subliniate foarte subțire în anime, tocmai din cauză că sunt puse intenționat în spate, după perdeaua de râsete și acțiune.

Următorul lucru despre care vreau să vorbesc nu este în sine o parodiere, ci este mai degrabă un element parodiat pe față, chiar în anime. Mă refer la sistemele de referință tipice japoneze pentru a măsura puterea unui individ. De obicei acestea pot să varieze de la E la SSS. Acesta sunt cele două limite. Aici avem doar de la C-S. Practic fiecare clasă ar trebui să arate nivelul de putere și experiența unui erou. Cu cât un erou este mai puternic, cu atât avansează mai mult în rang. Cei mai slabi sunt în clasa C, iar cei mai puternici sunt în clasa S. Anime-ul se conformează criteriilor, însă nu în totalitate. Excepțiile cunoscute, dar care nu parodiează, sunt Amai Mask și Fubuki, persoane care ocupă în mod intenționat un loc ce nu reflectă cu adevărat capacitățile lor. Parodia interioară vine chiar prin intermediul lui Saitama. În mod ironic, personajul puternic este și un idiot, ceea ce este un clișeu și un lucru pe care și eu îl reproșez anime-ului, clasat în primă instanță pe ultima poziție a celei mai joase clase. Din momentul în care Saitama devine un class C, parodierea acestui sistem de referințe începe. Ce valoare mai poate avea el dacă cel mai puternic personaj din tot universul este la coada clasamentului? Deși în general reflectă valoare fiecăruia după merit, acest unic aspect distruge tot conceptul în sine.

În ultima instanță mai vreau să scot în evidență parodierea și referințele spre diferite tipuri de personaje tipicare shounen-ului. Începem cu Bang, (Silverfang) personaj care se vrea a fi portretizarea bătrânului înțelept și foarte puternic. Tatsumaki duce spre o loli tsundere cu gura mare. Puri Puri Prisoner face referire la homosexualitatea din cadrul închisorilor. Îl mai avem pe Mumen Rider care vine ca o parodiere a tipologiei personajului idealist, cu o determinare infinită. Ca și caracter, el este reprezentarea perfectă a protagonistului tipic. Dacă l-am fi avut pe Mumen Rider drept personaj principal, acest anime ar fi fost deja unul convențional. În orice shounen notbail, idealistul cu inimă mare și determinare de oțel reușește să-și depășească propriile limite, să salveze oamenii inocenți și să învingă răul. Aici nu-i chiar așa. Biciclistul vrea să arate chiar ridicolul acestui mod de-a gândi. Doar simpla determinerea nu te va ajuta niciodată să îți depășești condiția, fapt ce este evidențiat prin inutilitatea personajului. Totuși, One Punch Man mai vrea să arate că acest gen de personaj este acela care reușește să inspire și să atragă simpatia publicului. Indiferent de cât de inutil ar fi fost, oamenii au rămas de partea lui, fiind mișcați de atitudinea acestuia. Totodată, nu știu dacă s-a vrut sau nu, însă civilii din anime îmi par o critică adusă spectatorului obișnuit de shounen, care se lasă dus de nas foarte ușor de o asemenea paradă ieftină care promovează idealuri puierile.

Cam atât am avut de spus despre partea comico-parodică a anime-ului. Trecem la al doilea gen abordat, acțiunea. Aici aș trasa o paralelă spre niște elemente pe care le-am menționat la recenzia mea la Attack on Titan. Spuneam că anime-ul despre uciderea titanilor se folosește de o structură narativă care provoacă constant spectatorul prin folosirea continuă a unei neconcordanțe narative. Duce povestea până într-un moment de climax, după care făce lucrul la care te aștepți cel mai puțin. În cazul One Punch Man lucrurile stau exact pe dos. Anime-ul te duce la fel ca și Attack on Titan pe un traseu narativ bine definit, însă în momentul în care un anime convențional ar întoarce pagina și te-ar surprinde cu ceva la care nu te aștepți, One Punch Man îți dă exact lucrul la care te aștepți cel mai mult, într-o manieră de action fan service extrem. Încearcă oarecum să compenseze predictibilitatea narativă prin modul epic în care împachetează acțiunea. Chiar dacă noi știm din start că Saitama o să câștige orice luptă cu un singur pumn, acțiunea care ne este prezentată în jurul acelui pumn este menită să te facă să spui: ”Wow! Cât de șmecher.” Totul rezultă într-o explozie pornografico-violentă de secvențe epice. Îmbină această acțiune ”epică” foarte bine cu comedia, rezultând un anime care raportat la propria farfurie de mămăligă, reușește să-ți ofere exact ceea ce cauți. Asta bine-nțeles, dacă căutarea ta este justificată în cadrul genului.

Gata cu disecarea genului. Să vedem care este povestea acestui anime. În centrul liniei narative îl avem pe Saitama, o reprezentare banală a tânărului aflat la mijlocul celui de-al treila deceniu de viață, care își justifică incapabilitatea de-a munci precum o persoană normală printr-o fantezie cu eroi. Deși totul a început ca un motiv autojustificant pentru Saitama de-a nu mai munci, evocând o dorința comună din copilărie, aceea a devenirii unui super erou, pe parcursul a trei ani de antrenament, acesta reușește să devină cel mai puternic erou din universul poveștii lui. Ah, da, fără niciun motiv aparent mai și chelește. De ce? Pentru că e mai comic așa. Însă, ca un om pe care karma nu-l prea iubește, Saitama ajunge să se lovească de-o altă extremă, intrând într-o criză existențială din cauză că acum nu mai găsește niciun adversar pe care să nu-l poată învinge cu un sigur pumn. Deși universul pare că-l binecuvântează cu o putere infinită, acea putere este defapt un blestem pentru el, conflictul său interior manifestându-se prin banalizarea vieții de super erou. Să ne gândim puțin. De ce a vrut Saitama să fie erou? Pentru a nu avea viața banală a unui funcționar obișnuit. Ei bine, puterea lui monstruaosă îi oferă viața banală a unui super erou. A căzut din lac în puț. Banalizarea fiecărui aspect ce ține de personajul său este o temă centrală a anime-ului. În căutarea unei lupte pe măsură, acesta începe să descopere încet această lume a eroilor, evoluând de la stadiul de hero for fun la acela de hero for fun ... and profit. Tot procesul evolutiv prin care trece Saitama nu-l face să-și ia munca în serios, el fiind un erou pentru că n-are altceva mai bun de făcut cu viața lui. 

Să revenim la tema principală a acestui articol. Receptarea. Am mai spus că există două mari categorii de oameni. Cei care îl pun pe un pedestal și să închină lui, și cei care nu-l consideră nimic mai mult decât o glumă eșuată. Foarte puțini sunt cei care privesc anime-ul ăsta dintr-o poziție de mijloc, însă aceea sunt și cei care pot să vadă adevărata lui valoare. Când analizezi acest anime și dorești să dai un verdict cu privire la nivelul său calitativ, există mai multe lucruri de care trebuie să se țină cont. Să spui simplu: ”Hă hă! Ăsta-i cel mai bun anime!” sau ”Lăsați-mă, în pula mea de proști! E un căcat.” arată doar cât de superficial te raportezi tu la o astfel de judecată. În primul rând cred că, pentru majoritatea, acesta este un anime a cărui valoare depinde foarte mult de gusturile proprii. Dacă ești un om care nu agreează ironia, absurdul, ori un univers care se pișă efectiv pe modul convențional de funcționare a unei lumi, atunci e clar că n-o să-ți placă acest anime și că vei spune din prima că este prost. Înțeleg că pentru unii oameni One Punch Man poate să lase impresia că este o porcărie de anime. Într-un fel așa și este. Însă nu trebuie să uităm că este o porcărie asumată. Avem prezent un factor ce deja face anime-ul să nu mai poată fi judecat după simplul gust. Multă lume nu înțelege că asumarea unei astfel de lumi și a unei astfel de povești are un rol ironizator la adresa anime-urilor care prezintă într-un mod neasumat un astfel de univers. Dacă ție nu îți place pentru că e prea puieril, slab construit ca poveste, absurd, atunci asta arată că anime-ul își face bine treaba. Iar cealaltă grupare trebuie să înțeleagă că tocmai acest tipar pe care anime-ul și l-a ales singur, îl face din start un anime nedemn pentru a concurca la o poziție fruntașă în branșa lui. Din păcate, de multe ori, gusturile proprii ne orbesc din a avea o judecată corectă. Una este să spui că un anime este bun/prost, iar alta e să spui că îți place sau nu. Când dai un verdict calitativ trebuie să fii obiectiv. Când vrei să îți exprimi opinia despre anime, atunci trebuie să fii subiectiv. Dacă nu îi place cuiva One Punch Man, e perfect justificat, din cauză că povestea merge pe un palier destul de extrem. Este normal să nu se plieze pe gusturile tuturor, însă acest lucru nu trebuie să-ți inunde judecata și să sari repede în sus spunând că e un căcat de anime. Același lucru este valabil și-n cealaltă extremă. Dacă guști prea bine acest gen de anime, nu te lăsa absorbit de felația vizuală și stai, analizează atent, ca să poți realiza că anime-ul ăsta n-are niciun soi de pretenție majoră. E făcut să fie distractiv, fiind extrem de departe din punct de vedere calitativ de o tonă de alte anime-uri deja existente. Sunt o tonă de lucruri care i se pot reproșa, doar că în contextul genului și raportat la intenționalitatea acestuia, toate reproșurile sunt cam irelevante. Adevărul este că One Punch Man este un anime mediocru spre bun, însă ca și o parodie shounen devine unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut.

În apărarea anime-ul aș dori să desființez anumite reproșuri care i s-au adus. Cel mai des utilizat reproș, gluma cu one punch care se repetă prea mult, devenind enervantă și deloc surprinzătoare. V-am mai zis că One Punch Man asta își propune. Este în titlu, oameni buni! One Punch Man. La ce mama mă-sii v-ați așteptat? Te anunță de la început că gluma se va repeta la nesfârșit. Farmecul anime-ul vine din contextul în care se repetă gluma. În funcție de gusturi, puteți agreea un astfel de setting sau nu, însă nu văd acest lucru ca fiind un reproș valid. Explic și de ce. Anime-ul nu este nimic mai mult decât o poveste simplă, cu iz comico-parodic, despre frustrările interioare ale unui erou exagerat de banal, care posedă o putere mult prea mare și poate învinge pe oricine cu un singur pumn. Gluma e în așa fel prezentată încât e clar că te va lovi în față de un milion de ori, iar la un moment dat, te va doborî. Când vine vorba de orice formă de expresie artistică, intenția din spatele produsului este mult mai importantă decât calitatea efectivă a acestuia. Intenția One Punch Man a fost tocmai aceea de-a nu păcăli spectatorul și să-i ofere pe tavă exact lucru la care acesta se așteaptă cel mai mult. Farmecul anime-ului se trage tocmai din această concordanță exactă între așteptare și rezultat. Spectatorul de rând, obișnuit cu o poveste clasică, va căuta în mod subconștient un soi de răsturnare de situație pe parcursul acțiunii. Bazându-se exact pe faptul că tu la un moment dat, chiar dacă realizezi într-o oarecare măsură cu n-o să se întâmple, tot aștepți acea răsturnare major-narativă, anime-ul îți dă fix lucrul pe care tu îl anticipezi cel mai mult, trezind oarecum și-o mică frustrare interioară dar și-un sentiment satisfăcător în același timp. Lumea n-a prea înțeles asta. Gluma cu one punch nu e făcută doar ca un element parodic ce anulează eroul tipicar și-l definește pe Saitama, dar și ca un element ce ar trebui să enerveze spectatorul prin repetarea lui constantă, și să stârnească înjurături din partea acelor oameni care nu suportă o astfel de abordare narativă. Practic, One Punch Man își bate joc de tine, tu cel care vrei să vezi o poveste în care evoluția narativă respectă o structură standard. Iar dacă acest lucru te enervează, te face să blestemi anime-ul, chiar dacă calitativ e oarecum un minus, One Punch Man câștigă, tu făcând exact ceea ce anime-ul vrea să faci. (adică să-l înjuri) Așa. Am lămurit treaba cu receptarea anime-ului? Încercați să vedeți ce se ascunde după povestea prorpiu-zisă. Țineți cont de intenția din spate, iar atunci cân dați un verdict calitativ nu vă lăsați orbiți de gusturile proprii și nu vă hazardați ca marmota la ciocolată să spuneți că un lucru e o capodoperă sau un căcat.

Un alt element puternic criticat, a constat în procesul de evoluție al personajelor. Frustrările au apărut tocmai din cauză că o asemenea dezvoltare nu s-a petrecut. Niciun personaj, cu excepția lui Saitama, nu prea a evoluat pe niciun palier. E drept, chiar și eu aveam aștepări mai mari în acest sens. Mai ales de la Genos, despre care am crezut la un moment dat că îi va fura cam toată ”strălucirea” lui Saitama. N-a fost așa, acțiunea rămânând concentrată în mare parte pe avocado-ul cu pelerină. Într-un anime care nu-și propune asta, să dezvolți niște personaje în doișpe episoade este aproape imposibil. Acum o să-mi spuneți: ”Dar Nekirus, au mai existat multe anime-uri care au avut o tonă de personaje care s-au dezvoltat în doișpe episoade.” Da, însă citiți ce-am scris. Acolo asta s-a vrut. Aici nu. E un anime comico-parodic ce abundă în acțiune. Cum pula vrei ca în 12 episoade să-ți dezvolte toate personajele?  Există într-adevăr un soi de dezvoltare a protagonistului, însă caracterul banal a lui Saitama face această evoluție să nu se simtă aproape deloc. Dacă citiți și manga, unde deja începem să intrăm cu adevărat în poveste, o să observați că personajele încep să se dezvolte chiar foarte bine. Nu uitați că primul sezon e mai mult un fel de tatonare a ceea ce urmează să se petreacă. Are rol strict introductiv în universul poveștii. Abia de acum o să înceapă cu adevărat povestea din One Punch Man. Dacă tot am menționat de dezvoltarea lui Saitama, hai să vedem cum are ea loc! Observăm cum acesta începe să-și privească munca de erou cu alți ochi, devenind încet mai mult decât un hobby. Însă nu dintr-un ideal al moralității, ci într-un sens al faimei și profitului. Deși nu prea recunoaște, o parte din el dorește să aibă parte de faima și recunoașterea pe care o are Genos. Acest lucru ar fi foarte simplu dacă anime-ul s-ar lua în serios, însă ... asta este una dintre glume. Tocmai acest lucru accentuează și mai mult drama lui Saitama. Deși este un personaj imbatabil, acesta este atacat pe plan emoțional din foarte multe direcții. Saitama este un om care în fond poartă un soi de frustrare pe o mare parte din viața lui. Lispa recunoașterii este o glumă constantă în acest anime. E clar că Saitama n-o să primească niciodată recunoașterea pe care o merită. Asta face anime-ul să funcționeze ca o parodie, și îl face foarte ușor de anticipat.  

Nu prea fac acest lucru la anime-uri din cauză că sunt un gen unde regia se simte prea puțin, însă vreau să discut câteva chestii legat de acest aspect al anime-ului. Nu mai țin minte dacă așa a fost în manga, sau e doar mâna celor de la Mad House, însă anime-ul prezintă și niște elemente regizorale făcute cu cap. Nu e mare lucru de el nici pe palierul ăsta, însă are unele cadre de-a dreptul delicioase, pe care vreau să le și menționez. Există unele momente care abordează un montaj intelectual ascuns. Chiar dacă la prima vedere anime-ul pare a fi o ciorbă gândită aiurea, să știți că fiecare element, atât narativ, cât și vizual, este foarte bine gândit. De multe ori, imaginea, prin intermediul montajului mai sus menționat, reușește să scoată în evidență într-un mod ingenios absurdul situației prezentate. Un exemplu care-mi vine în minte este momentul în care Genos îi explică lui Saitama circumstanțele poveștii tragice care stau la baza motivației personale. Tot discursul său este menit să ironizeze personajul cu un trecut traumatizant, ce l-a motivat să devină ceea ce este astăzi, făcând referire și la tipologia personajului răzbunător. Discursul cyborg-ului a fost unul lung, absurdizat în mod voit în anumite momente, care pe protagonist îl plictisea. Ca să ne arate starea lui Saitama, un anime obișnuit propabil ne-ar fi arătat doar un cadru cu el cum se enervează. În schimb, One Punch Man vine cu o serie de imagini sugestive, foarte bine alese, care reflectă perfect tumultul interior al personajului. Cadrul acela cu apa picurând, deși e un clișeu, pe mine cel puțin m-a făcut să văd anime-ul ăsta cu mai mult respect. Și nu doar aici. Anime-ul colcăie de astfel de finețuri regizorale, care nicidecum nu sunt puse acolo fără motiv. Fiecare imagine și cadru înseamnă ceva. Nu este un anime cu timpi morți, cum de multe ori vedem la seriile obișnuite. Iar dacă apar, se vede clar că sunt puse intenționat acolo ... ceea ce practic nu-i mai face timpi morți. Anime-ul ăsta e o gogoașă cu un substrat critic și stilistic foarte îndrăzneț, împachetată într-o cutie a banalului și a comicului. Este important ca lumea să țină cont că un anime este în primul rând o artă a imaginii, (sau mă rog, așa ar trebui să fie un anime bun) nu a poveștii. Imaginea spune la fel de multe precum face și povestea. One Punch Man se folosește și de limbajul vizual, nu doar narativ. Totul e gândit și funcționează foarte bine: absurdul, ironia, construcția narativă bazată pe satisfacerea așteptărilor inițiale, repetivitatea arsenalului comico-formal de dragul șicanei spectatoriale, evidențierea elementelor de limbaj vizual, etc. Nu vreau deloc să mă dau mare, dar vă spun asta ca ca o persoană ce a făcut o facultate de film în care a învățat despre genuri, (comedie-parodie) structuri narative și scriere creativă. One Punch Man este foarte atent și bine construit în raport cu așteptările pe care și la creează. Este exact ce s-a vrut a fi.

Mai am puțin și termin. Un alt lucru interesant pe care l-am observat la acest anime este modul în care sunt construite luptele. Deși gluma principală a anime-ului este ”one punch man”, acesta profită pe cât poate de faptul că Saitama nu poate să fie prezent în fiecare colț de lume simultan. Astfel se conturează un soi de pregătire a glumei ce urmează prin intermediul celorlalți eroi. Cel mai bine vedem asta în arc-ul cu Deep Sea King. Bazându-se în totalitate pe superficialitatea acțiunii exagerate (care funcționează) anime-ul îți oferă o serie de lupte epice, menite să-i pună în prim plan pe celălalte personaje, ca tu deja să ai așteptările formate într-un anume fel la venirea capului de ou. Ne prepară foarte bine gluma, oferindu-ne un context în care noi ne dorim să ne fie servită. ”Aha. Lasă c-o să vadă fraierul ăla de Deep Sea King cine-i șefu. Numa să vină Saitama. Hai Saitama! Termină-l.” Se înțelege? One Punch Man mereu construiește un context ideal pentru a ne servi o glumă.

Din păcate mă văd nevoit să închei recenzia. E cam lungă, sorry! Un anime precum acesta cere o asemenea recenzie. În final doresc să vorbesc despre probabilitatea unui nou sezon. Știu că sunt foarte mulți acolo care și-ar dori asta. Trebuie să știți că One Punch Man este o adaptare după manga lui Yusuke Murata, (Eyeshield 21) care la rândul ei este o adaptare după un webcomic al autorului original, ONE. Primul factor de luat în calcul este materialul sursă. Deși webcomic-ul are destul material pentru un sezon secund, adaptarea anime se bazează pe manga lui Murata, nu pe webcomic-ul lui ONE. Manga oficială nu are destul material încă. La cum văd eu predispoziția recenta a lui Murata de a scoate capitole, cred în mai puțin de un an o să ajungă și manga să aibă suficient material pentru un sezon doi. Problema principală nu vine nici de la Murata, și nici de la ONE. Problema este cu studioul care face animația, Mad House, studio recunoscut pentru faptul că nu prea face sequel-uri la anime-uri. Degeaba se pune Murata să scoată o sută de capitole, dacă ăia de la Mad House își păstrează tradiția, n-o să fie niciun sezon doi. Având în vedere popularitatea anime-ului și entuziasmul arătat de cei de la Mad House în realizarea acestuia, cred că există totuși o posibilitate. Oricum, așa să vă gândiți că șansele ca să NU existe un sezon doi sunt mai mari. O altă alternativă ar fi mutarea seriei la un alt studio. Om trăi și om vedea!

Asta a fost One Punch Man. Sper că am reușit să aduc lumină asupra modului în care ar trebui văzut acest anime. Nu este o capodoperă, este într-adevăr overrated, dar nu este prost. E un anime care excelează ca parodie, îmbină foarte bine acțiunea în cursul narativ, iar fiecare element este ales cu grijă și omogenizat cum trebuie în interiorul universului. Un anime care merită văzut dacă sunteți fani ai genului, și evitat dacă nu vreți să vizionați decât anime-uri obscure, care să vă dezvolte intelectul. E simplu. Trebuie să ne raportăm mereu în funcție de intenția anime-ului, stabilind o valoare calitativă în mod obiectiv, nu orbiți de gusturile proprii. V-am lăsat. ONE PUNCH!

Notă: Pentru prima oară în istoria acestui blog aleg să nu dau notă unui anime. Motivul este simplu. Nu consider că One Punch Man este un anime a cărui valoare poate fi măsurată printr-o notă.